Istoria Turciei
Antichitate
Peninsula Anatolia, care cuprinde majoritatea Turciei moderne, este una din regiunile cele mai vechi locuite din lume. Cele mai vechi colonizări neolitice ca Çatalhöyük, Cayonu, Nevali Cori, Hacilar, Gobekli Tepe și Mersin sunt considerate a fi printre cele mai timpurii colonizări umane din lume.Colonizarea Troiei a început în Neolitic și continuă pînă în Epoca de Fier. Istoric, anatolienii vorbeau limba indo-europeană, semitică și kartveliană, ca și multe alte limbi de afiliere necunoscute. De fapt, având în vedere vechimea limbii Indo-Europeane hitite și Luwian, unii savanți au propus Anatolia ca centru ipotetic de la care provin limbile indo-europene.Hitiții au fost un popor antic care au locuit în Anatoli Centrală, documente dovedind acest fapt dateaza încă din cca. 2300.
Primul imperiu important în teritoriu a fost cel al Hitiților, din sec. XVIII–XIII î.Hr.. Asirienii au colonizat teritorii din SE Turciei înainte de 1950 î.Hr. până în 612 î.Hr., când imperiul Asirian a fost cucerit de dinastia Caldeea în Babilon. Urmând colapsul hitiților, frigienii, un popor indo-european, au realizat ascendența până ce regatul lor a fost distrus de Cimerieni în sec. VII î.Hr.Cei mai puternici succesori ai Frigiei au fost Lidia, Caria și Licia. Lidienii și Licienii vorbesc limbile indo-europene, dar ambele limbi au dobândit elemente non-indo-europene înainte de perioadele hitită și elenistică.
Începând cu anul 1200 î.Hr., coasta Anatoliei a fost colonizată de grecii eolieni și ionieni. Numeroase orașe importante au fost fondate de acești coloniști, ca Miletus, Ephesus, Smyrna (Izmirul modern) și Byzantium (mai târziu Constantinopol și Istanbul). Anatolia a fost cucerită de Imperiul Ahemenid în timpul sec. V și VI î.Hr. și mai târziu a căzut în timpul domniei lui Alexandru cel Mare în 334 î.Hr.Anatolia a fost ulterior împărțită într-un număr mic de regate care au fost cucerite de Republica Romană la mijlocul sec. I î.Hr.
În 324, împăratul roman Constantin I alege Byzantium ca noua capitală a Imperiului Roman, redenumindu-l Roma Nouă (mai târziu Constantinopol și Istanbul). După căderea Imperiului Roman de Apus devine capitală Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit).
Peninsula Anatolia, care cuprinde majoritatea Turciei moderne, este una din regiunile cele mai vechi locuite din lume. Cele mai vechi colonizări neolitice ca Çatalhöyük, Cayonu, Nevali Cori, Hacilar, Gobekli Tepe și Mersin sunt considerate a fi printre cele mai timpurii colonizări umane din lume.Colonizarea Troiei a început în Neolitic și continuă pînă în Epoca de Fier. Istoric, anatolienii vorbeau limba indo-europeană, semitică și kartveliană, ca și multe alte limbi de afiliere necunoscute. De fapt, având în vedere vechimea limbii Indo-Europeane hitite și Luwian, unii savanți au propus Anatolia ca centru ipotetic de la care provin limbile indo-europene.Hitiții au fost un popor antic care au locuit în Anatoli Centrală, documente dovedind acest fapt dateaza încă din cca. 2300.
Primul imperiu important în teritoriu a fost cel al Hitiților, din sec. XVIII–XIII î.Hr.. Asirienii au colonizat teritorii din SE Turciei înainte de 1950 î.Hr. până în 612 î.Hr., când imperiul Asirian a fost cucerit de dinastia Caldeea în Babilon. Urmând colapsul hitiților, frigienii, un popor indo-european, au realizat ascendența până ce regatul lor a fost distrus de Cimerieni în sec. VII î.Hr.Cei mai puternici succesori ai Frigiei au fost Lidia, Caria și Licia. Lidienii și Licienii vorbesc limbile indo-europene, dar ambele limbi au dobândit elemente non-indo-europene înainte de perioadele hitită și elenistică.
Începând cu anul 1200 î.Hr., coasta Anatoliei a fost colonizată de grecii eolieni și ionieni. Numeroase orașe importante au fost fondate de acești coloniști, ca Miletus, Ephesus, Smyrna (Izmirul modern) și Byzantium (mai târziu Constantinopol și Istanbul). Anatolia a fost cucerită de Imperiul Ahemenid în timpul sec. V și VI î.Hr. și mai târziu a căzut în timpul domniei lui Alexandru cel Mare în 334 î.Hr.Anatolia a fost ulterior împărțită într-un număr mic de regate care au fost cucerite de Republica Romană la mijlocul sec. I î.Hr.
În 324, împăratul roman Constantin I alege Byzantium ca noua capitală a Imperiului Roman, redenumindu-l Roma Nouă (mai târziu Constantinopol și Istanbul). După căderea Imperiului Roman de Apus devine capitală Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit).
Turcii și Imperiul Otoman
Casa Seljukului a fost o ramură a Kınık Turcilor Oguzi care au avut reședința la periferia Lumii Musulmane, nordul mărilor Caspice și Aral în Yabghu Khaganate a confederației Oğuz în secolul al X. În secolul al XI,selgiucizii au început să migreze din patriile lor strămoșești spre regiunea estică a Anatoliei, care a devenit noua patrie a triburilor turci Oguzi. Mai târziu a avut loc Bătălia de la Manzikert din 1071.Victoria selgiucizilor a dat naștere unui noi stat Sultanatul Selgiucizilor Anatolieni care s-a dezvoltat ca o ramură separată a Marelui Imperiu Selgiuc care aveau teritorii în Asia Centrală, Iran, Anatolia și Asia de Sud-Vest.
În 1243, armatele selgiucizilor au fost învinse de mongoli și puterea imperiului se dezintegra ușor. Mai apoi unul din principiile turcești guvernate de Osman I s-a transformat peste 200 de ani în Imperiul Otoman, care s-a extins prin cuceririle din Anatolia, Balcani și Levant. În 1453, orașul Constantinopol a fost cucerit de armatele otomane a lui Mehmed II, care a devenit capitala Imperiului Otoman.
În timpul sececolelor XVI și XVII, Imperiul Otoman a atins apogeul fiind unul din cele mai puternice din lume, controlând teritoriile de pe 3 continente. Imperiul a devenit mai puternic și prestigios în timpul domniei lui Suleiman Magnificul. Imperiul Otoman a fost de multe ori în contradicție cu Sfântul Imperiu Roman și statul polono-lituanian cauza fiind dorința Imperiului de a ajunge și controla centrul Europei. Pe mare, imperiul a susținut războie cu Liga Sfântă din care făcea parte Spania Habsburgă, Republica Veneția și Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta pentru controlul mării Mediterane. În Oceanul Indian, marina otomană se confruntă frecvent cu flotela portugheză, în scopul de a-și apăra monopolul tradițional asupra rutelor comerciale maritime între Asia de Est și Europa de Vest; aceste rute se confruntau cu o nouă concurență după descoperirea portughezezilor a Capului Bunei Speranțe în 1488. În plus, turcii au fost ocazional în stare de război cu Persia din cauza disputelor teritoriale sau diferențelor religioase.
În timpul celor aproape două secole de declin, Imperiul Otoman a pierdut treptat teritorii, putere militară și bogății. Acesta a intrat în Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale și a fost în cele din urmă învins. În timpul războiului, circa 1,5 milioane de armeni au fost deportați și exterminați în Genocidul Armean. Guvernul turc neagă că a existat un genocid și susține că armenii au fost doar mutați în zona de est a războiului. Masacrele la scară largă au fost, de asemenea, comise împotriva grupurilor etnice minore din imperiu, cum ar fi grecii și asirienii.În urma armistițiului din Mudros care a avut loc la 30 octombrie 1918, Puterile Aliate au căutat să împartă între ele teritoriile Imperiului Otoman prin Tratatul de la Sèvres din 1920.
Etimologia
Numele Turciei, Türkiye în limba turcă, poate fi împărțită în 2 componente: Türk, care înseamnă „puternic” sau „măreț” în turca veche și de obicei semnificând locuitorii Turciei sau un membru al turcilor sau oameni turci, și sufixul abstract –iye (derivat din sufixul arab –iyya), dar de asemenea asociat cu sufixul Medieval Latin –ia în Turchia.
Casa Seljukului a fost o ramură a Kınık Turcilor Oguzi care au avut reședința la periferia Lumii Musulmane, nordul mărilor Caspice și Aral în Yabghu Khaganate a confederației Oğuz în secolul al X. În secolul al XI,selgiucizii au început să migreze din patriile lor strămoșești spre regiunea estică a Anatoliei, care a devenit noua patrie a triburilor turci Oguzi. Mai târziu a avut loc Bătălia de la Manzikert din 1071.Victoria selgiucizilor a dat naștere unui noi stat Sultanatul Selgiucizilor Anatolieni care s-a dezvoltat ca o ramură separată a Marelui Imperiu Selgiuc care aveau teritorii în Asia Centrală, Iran, Anatolia și Asia de Sud-Vest.
În 1243, armatele selgiucizilor au fost învinse de mongoli și puterea imperiului se dezintegra ușor. Mai apoi unul din principiile turcești guvernate de Osman I s-a transformat peste 200 de ani în Imperiul Otoman, care s-a extins prin cuceririle din Anatolia, Balcani și Levant. În 1453, orașul Constantinopol a fost cucerit de armatele otomane a lui Mehmed II, care a devenit capitala Imperiului Otoman.
În timpul sececolelor XVI și XVII, Imperiul Otoman a atins apogeul fiind unul din cele mai puternice din lume, controlând teritoriile de pe 3 continente. Imperiul a devenit mai puternic și prestigios în timpul domniei lui Suleiman Magnificul. Imperiul Otoman a fost de multe ori în contradicție cu Sfântul Imperiu Roman și statul polono-lituanian cauza fiind dorința Imperiului de a ajunge și controla centrul Europei. Pe mare, imperiul a susținut războie cu Liga Sfântă din care făcea parte Spania Habsburgă, Republica Veneția și Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta pentru controlul mării Mediterane. În Oceanul Indian, marina otomană se confruntă frecvent cu flotela portugheză, în scopul de a-și apăra monopolul tradițional asupra rutelor comerciale maritime între Asia de Est și Europa de Vest; aceste rute se confruntau cu o nouă concurență după descoperirea portughezezilor a Capului Bunei Speranțe în 1488. În plus, turcii au fost ocazional în stare de război cu Persia din cauza disputelor teritoriale sau diferențelor religioase.
În timpul celor aproape două secole de declin, Imperiul Otoman a pierdut treptat teritorii, putere militară și bogății. Acesta a intrat în Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale și a fost în cele din urmă învins. În timpul războiului, circa 1,5 milioane de armeni au fost deportați și exterminați în Genocidul Armean. Guvernul turc neagă că a existat un genocid și susține că armenii au fost doar mutați în zona de est a războiului. Masacrele la scară largă au fost, de asemenea, comise împotriva grupurilor etnice minore din imperiu, cum ar fi grecii și asirienii.În urma armistițiului din Mudros care a avut loc la 30 octombrie 1918, Puterile Aliate au căutat să împartă între ele teritoriile Imperiului Otoman prin Tratatul de la Sèvres din 1920.
Etimologia
Numele Turciei, Türkiye în limba turcă, poate fi împărțită în 2 componente: Türk, care înseamnă „puternic” sau „măreț” în turca veche și de obicei semnificând locuitorii Turciei sau un membru al turcilor sau oameni turci, și sufixul abstract –iye (derivat din sufixul arab –iyya), dar de asemenea asociat cu sufixul Medieval Latin –ia în Turchia.
Politica
Turcia este un membru fondator al Națiunilor Unite (1945), OECD (1961), OIC (1969), OSCE (1973), ECO (1985), BSEC (1992) și al economiilor mari G-20 (1999). Pe 27 octombrie 2008, Turcia a fost aleasă ca membru nepermanent al Consiliului Securității Națiunilor Unite. Turcia este un membru eficient al consiliului de la începutul lui 1 ianuarie 2009. Turcia a fost în prealabil membru al Consiliului Securității U.N în 1951-1952, 1954-1955 și 1961.
În linie cu orientarea la tradițiile vestice, relațiile cu Europa au fost întotdeauna partea centrală a politicii străine a Turciei. Turcia a devenit membru fondator al Consiliului Europei în 1949, aplicând pentru asocierea ca membru în CEE (predecesor al UE) în 1959 și a devenit membru asociat în 1963. După decenii de negocieri politice, Turcia aplică pentru statutul de membru deplin al CEE în 1987, a devenit un membru asociat al UE de vest în 1992 atingând acordul Uniunii Vamale cu EU în 1995 și a început oficial negocierile formale de aderare cu UE încă din 30 octombrie 2005. Procesul de aderare va avea probabil câteva decenii, pentru că persistă dezacordurile politice și culturale dintre UE și Turcia.
Un alt aspect definitor al relațiilor străine ale Turciei au fost legăturile sale cu SUA. Bazat pe amenințările comune reprezentate de Uniunea Sovietică, Turcia s-a alăturat la NATO în 1952, asigurându-și strânse relații bilaterale cu Washington pe tot războiul Rece. În mediul de după războiul Rece, importanța geostrategică a Turciei s-a reorientat în apropierea Orientului Mijlociu, Cucaz și Balcan
Turcia este un membru fondator al Națiunilor Unite (1945), OECD (1961), OIC (1969), OSCE (1973), ECO (1985), BSEC (1992) și al economiilor mari G-20 (1999). Pe 27 octombrie 2008, Turcia a fost aleasă ca membru nepermanent al Consiliului Securității Națiunilor Unite. Turcia este un membru eficient al consiliului de la începutul lui 1 ianuarie 2009. Turcia a fost în prealabil membru al Consiliului Securității U.N în 1951-1952, 1954-1955 și 1961.
În linie cu orientarea la tradițiile vestice, relațiile cu Europa au fost întotdeauna partea centrală a politicii străine a Turciei. Turcia a devenit membru fondator al Consiliului Europei în 1949, aplicând pentru asocierea ca membru în CEE (predecesor al UE) în 1959 și a devenit membru asociat în 1963. După decenii de negocieri politice, Turcia aplică pentru statutul de membru deplin al CEE în 1987, a devenit un membru asociat al UE de vest în 1992 atingând acordul Uniunii Vamale cu EU în 1995 și a început oficial negocierile formale de aderare cu UE încă din 30 octombrie 2005. Procesul de aderare va avea probabil câteva decenii, pentru că persistă dezacordurile politice și culturale dintre UE și Turcia.
Un alt aspect definitor al relațiilor străine ale Turciei au fost legăturile sale cu SUA. Bazat pe amenințările comune reprezentate de Uniunea Sovietică, Turcia s-a alăturat la NATO în 1952, asigurându-și strânse relații bilaterale cu Washington pe tot războiul Rece. În mediul de după războiul Rece, importanța geostrategică a Turciei s-a reorientat în apropierea Orientului Mijlociu, Cucaz și Balcan